Minorităţile au nevoie de răbdare si curaj

Mesaj de la Luis Durnwalder, guvernatorul Tirolului de Sud

În Ţinutul Secuiesc si în Tirolul de Sud nu numai că convieţuiesc diferite comunităţi etnice, dar până la terminarea primului război mondial, aceste două regiuni au făcut parte din Monarchia multietnică Austro-Ungară. De atunci soarta secuilor si sud-tirolezilor a evoluat în state diferite, dar statutul de minoritate a afectat în mod decisiv evoluţia celor două comunităţi.

Pentru Tirolul de Sud destrămarea Monarhiei a adus cu sine ruperea de la ţara mamă si alipirea la Italia. Populaţia majoritar germană a părţii de sud a Comitatului Tirolez a devenit de la o zi la alta minoritate într-o ţară străină.

A fost nevoie de decenii pentru a pune bazele unui sistem de protecţie a minorităţilor, care să asigure, ca nici unul din cele trei comunităţi etnice care trăiesc în Tirolul de Sud să nu aibă de suferit, ba din contra, să se poată dezvolta cu succes.

Ca Sud-Tirolezi, am trecut prin mai multe faze ale protecţiei minorităţilor si am constatat pe propria piele ce înseamnă lipsa acesteia. Tin minte epoca fascismului naţional-socialismului, când comunitatea vorbitoare de limba germană din Italia era să fie exterminată, sau cel puţin asimilată. În perioada următoare tot pe pielea noastră am simţit efectele unei protecţii insuficiente, când prin primul statut de autonomie (cel din 1948) ni s-au acordat autonomie, dar aceasta s-a întâmplat doar pe hârtie.

A trebuit să asteptăm până în 1972, când prin al doilea statut de autonomie, Tirolul de Sud a dobândi un statut care garantează atât dezvoltarea economică, cât si convieţuirea pasnică. Dar si după aceea au fost nevoie de alţi 20 ani pentru a pune în practică acest nou statut si a dezvolta în întregime această protecţie a minorităţilor. Douăzeci de ani în decursul cărora prin înţelegerea între grupurile ligvistice am reusit să găsi soluţiile cele mai potrivite pentru locuitorii regiunii. Pas cu pas am dezvoltat un sistem administrativ, care de atunci a primit aplauze si recunostinţă, ca un exemplu de soluţionare a protecţiei minorităţilor.

Successul celui de al doilea statut de autonomie este demonstra si de faptul, că în deceniile trecute comunităţile germane, italiene si ladine azi se cunosc mult mai bine, si în acest fel din situaţia de a trăi unul împotriva celuilalt s-a ajuns mai întâi în situaţia de a trăi unul lângă celălalt, iari de acolo în a trăi unul împreună cu celălalt.

Deceniile care au trecut din 1972 încoace au arătat, că o politică a minorităţilor de succes trebuie să fie unul care înglobează toate comunităţile care trăiesc într-o anumită regiune. Protecţia minorităţilor nu înseamnă că întoarcem spatele la celelalte comunităţi, ci din contra: o comunitate minoritară trebuie să aibă curajul să privească peste gard si să caute posibilităţile de cooperare cu celelalte comunităţi. O minoritate este predestinată la a crea poduri către alte counităţi, sau state. Trebuie să fim capabili de a face uz de aceste posibilităţi într-o Europă, care - ca si Monarchia Austro-Ungară de altădată - oferă un spaţiu comun tuturor.