Autonomia este instituţie a libertăţii şi nu opţiune de politică publică! 1

Izsák Balázs

Văzând întrebările formulate de organizatori, trebuie să vă spun de la început, că noi abordăm subiectul autonomiei, într-un mod total diferit. Şi vorbind despre noi, nu mă refer numai la Consiliul Naţional Secuiesc, ci în general la secui. Pentru a lămuri această diferenţă de abordare, am să vă dau un exemplu. Dacă un om privat de libertate, sau supus unor restricţii care delimitează exercitarea drepturilor sale este întrebat ce propune, probabil va fi uimit. Cea ce doreşte el nu poate fi formulat ca o propunere. Dorinţa de libertate, care poate să fie şi o aspiraţie, o năzuinţă colectivă, este cel mai profund sentiment uman, care a motivat declararea drepturilor omului şi crearea garanţiilor pentru acestea, drepturi care – în conformitate cu preambulul Convenţiei Internaţionale pentru Drepturile Civile şi Politice – decurg din demnitatea inerentă persoanei umane.

Văzând prima întrebare formulată de organizatorii acestui seminar, la început m-am gândit că am fost invitat dintr-o eroare, şi că ar trebui să renunţ la participare. Pentru că nici eu, nici concetăţenii mei din Consiliul Naţional Secuiesc nu am formulat vreo propunere de politică publică. Tot ce am făcut în ultimii trei ani, am făcut în spiritul Cartei Naţiunilor Unite: „individul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine”; ori nu îndeplineşti o asemenea obligaţie morală, pentru a reduce o aspiraţie colectivă la simpla găsire a unor tehnici de soluţionare ale problemelor fiscale sau financiare. Am acceptat totuşi invitaţia, tocmai pentru a clarifica această poziţie, care este comună nouă tuturor, cei care ne-am angajat la reprezentarea publică a aspiraţiei de autonomie a secuimii.

În altă ordine de idei, Consiliul Naţional Secuiesc transmite voinţa poporului secui ca în Ţinutul Secuiesc autonom reînfiinţat, toate problemele de politică publică care vizează viaţa, existenţa, perpetuarea colectivităţii autohtone din acest Ţinut, să fie soluţionate de instituţii legislative şi executive proprii, ca Ţinutul Secuiesc să aibă autonomie financiară şi propria sa politică fiscală, un regim propriu de investiţii şi dezvoltare. Propunerea legislativă înaintată Parlamentului României privind autonomia Ţinutului Secuiesc, accesibilă publicului şi pe internet, prevede în articolele 22. - 23 competenţele administrativ-decizionale ale Consiliului de Autoadministrare, organismul decizional suprem la nivel regional, şi domeniile la care se referă acestea: cultura, învăţământul, sănătatea, mineritul, industria energetică, agricultura, silvicultura, protecţia mediului etc.

În consecinţă, la prima întrebare, formulată de organizatorii prezentei dezbateri: „Care este problema de politică publică pe care încearcă să o rezolve această propunere de autonomie“, putem răspunde:

1. Pentru poporul secui şi implicit pentru Consiliul Naţional Secuiesc, autonomia Ţinutului Secuiesc nu este o propunere, ci un drept colectiv fundamental, o aspiraţie a secuimii la autodeterminare internă exercitată prin competenţele şi mijloacele de autoguvernare la nivel local şi regional; însăşi CNS a luat naştere din voinţa comunităţilor locale secuieşti, pentru reprezentarea publică ale acestor aspiraţii.

2. Autonomia nu rezolvă o problemă de politică publică, ci transferă rezolvarea tuturor problemelor de politică publică organelor decizionale şi executive regionale, colectivităţii Ţinutului Secuiesc autonom înfiinţat printr-o lege organică şi înzestrat cu prerogativele legale necesare. Aceste prerogative trebuie să cuprindă şi cele speciale care asigură păstrarea identităţii naţionale maghiare a colectivităţii autohtone şi perpetuarea acesteia pe pământul său natal.

După acest răspuns, nu ar avea sens să mă opresc la a doua întrebare, fiind o continuare logică a primei, dacă în spatele acestei întrebări nu s-ar ascunde teoria conform căreia judeţele secuieşti, fiind sărace, nu ar putea să trăiască fără să fie subvenţionate din bugetul central.

Autorul studiului „Autonomie şi sărăcie în secuime”, care este tocmai domnul director al Societăţii Academice Române, Sorin Ioniţă, porneşte de la ideea că iniţiatorii autonomiei secuieşti cer o redistribuire a veniturilor provenite din încasările bugetare locale. Adevărul este că în nici un document, nici măcar în manifestul din 15 martie al Consiliului Naţional Secuiesc nu se face nici măcar o referire la redistribuirea veniturilor bugetare. Autonomia înseamnă în primul rând aplicarea principiului subsidiarităţii, care este, în fond, principiul libertăţii. Oare în decembrie 1989 am dorit cu toţii libertatea, o societate reaşezată pe fundamente noi, sau doar măsuri economice de îmbunătăţire a nivelului de trai, prin rectificarea, de exemplu, a cincinalului următor?

Chiar titlul lucrării domnului Ioniţă, conţine un salt logic, deoarece sărăcia în secuime nu se datorează autonomiei, ci dimpotrivă: centralizării excesive, a deposedării de-a lungul deceniilor a poporului secui de marea majoritate a bunurilor sale imobile, de imposibilitatea de a acumula capitalul necesar dezvoltării economice dinamice şi durabile, de a beneficia de fondurile de dezvoltare autohtone şi din partea Uniunii Europene, dirijării, în mod direct şi indirect a tuturor impozitelor către bugetul centralizat al statului, iar marea majoritate a profiturilor în societăţi comerciale cu sediul din afara Ţinutului Secuiesc! Titlul corect, corespunzător realităţii, ar fi fost: Centralism şi sărăcie în secuime.

Problema este alta: experienţa autonomiilor teritoriale care funcţionează în Uniunea Europeană ne arată că, în urma obţinerii autonomiei, s-a obţinut un ritm de dezvoltare susţinută şi o prosperitatea economică durabilă. Tirolul de Sud de exemplu, care este, ca întindere şi populaţie, cât jumătatea Ţinutului Secuiesc, a ajuns să fie, din cele mai sărace regiuni, cea mai bogată regiune a Italiei. Dar greşeşte profund cel care crede că această prosperitate economică se datorează numai faptului că taxele după clădiri şi maşini nu au mai fost trimise la Roma! Văzând măsurile complexe de dezvoltare infrastructurală, economică, de politică financiară şi fiscală, întreprinse de legislativul şi guvernul regional, care au schimbat radical economia ţinutului, putem să-l înţelegem pe Christoff Pann, directorul Institutului pentru Protecţia Minorităţilor din Tirolul de Sud, care pe baza experienţei proprii a spus că Ţinutul Secuiesc ar putea să devină Tirolul de Sud al României.

Desigur, subiectul este amplu şi complex, şi s-ar putea discuta multe despre situaţia economică a judeţelor secuieşti. Despre resursele neutilizate, despre limitele decizionale ale puterii locale, despre firmele mari care realizează profituri imense folosind resursele Ţinutului Secuiesc şi care sunt înregistrate în alte judeţe, despre modul de privatizare prin care populaţia locală a fost profund dezavantajată, despre moştenirea din regimul socialist, când s-a urmărit subdezvoltarea acestui teritoriu istoric – Ţinutul Secuiesc! Procesul descentralizării este inevitabil, şi împreună cu acesta, şi reforma administrativă. Personal sunt convins că în cursul acestor procese de reformă, România îşi va respecta angajamentele internaţionale asumate, inclusiv cele din Convenţia-Cadru pentru Protecţia Minorităţilor, şi se va abţine să ia măsuri care modifică proporţiile populaţiei din arii locuite de persoane aparţinând minorităţilor naţionale şi Ţinutul Secuiesc va fi reînfiinţat prin lege ca o regiune administrativă autonomă! Astfel imperativele reformei, şi aspiraţia de autonomie a secuimii, reprezentată de Consiliul Naţional Secuiesc devin convergente.

Rămâne a treia întrebare pusă de organizatorii seminarului: care ar fi influenţa acestei propuneri, odată transpusă în practică, asupra relaţiilor majoritate – minoritate? Trebuie să ne întoarcem la proiectul de lege al Consiliului Naţional Secuiesc. Articolele 8. şi 9. declară egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Ţinutului Secuiesc, şi chiar prevăd măsuri în vederea creării condiţiilor „care vor asigura egalitatea deplină şi efectivă, precum şi libertatea persoanelor şi comunităţilor acestora, eliminarea tuturor obstacolelor care pot zădărnici sau obstrucţiona manifestarea deplină a acestora, facilitând participarea tuturor cetăţenilor la viaţa politică, economică, culturală şi socială.” Alineatul 3. al articolului 9. prevede: „Nu constituie discriminare adoptarea de către Consiliul de Autoadministrare a unor măsuri speciale pentru păstrarea şi dezvoltarea identităţii naţionale a comunităţilor româneşti din Ţinutul Secuiesc, în limitele legii.”

Desigur se poate spune că atâta nu este suficient pentru îmbunătăţirea relaţiilor majoritate – minoritate şi pentru menţinerea unei stabilităţi în spiritul cooperării în relaţiile interetnice. Dar principiul, conform căruia autonomia îi revine teritoriului istoric şi de avantajele autoguvernării vor beneficia toţi locuitorii acestui ţinut, trebuie să fie o garanţie a nediscriminării, a egalităţii depline şi efective. Totodată, trebuie să ne bazăm pe exemplele pozitive ale tradiţiei locale în convieţuire, pe experienţa autonomiilor existente în Europa. Nu Consiliul Naţional Secuiesc a inventat teza conform căreia autonomia teritorială este cel mai bun mijloc de prevenire sau aplanare a conflictelor majoritate – minoritate, ci vicepreşedintele Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Andreas Gross. Un celebru politician român, la vremea respectivă prim ministru al României, declara că „Ceea ce este bun pentru Europa în materie de minorităţi, este bun şi pentru România.” Să completăm iniţiativa legislativă a Consiliului Naţional Secuiesc şi tradiţiile pozitive ale convieţuirii româno – maghiare din regiune cu acest citat, şi desigur cu prevederile hotărârii nr. 1334/2003 a Consiliului Europei, adoptată pe baza raportului Gross, şi vom avea un răspuns şi la această ultima întrebare. Desigur cu rezerva că nimic nu se rezolvă de la sine, că principiile enumerate se transpun în realitate prin muncă, prin bună intenţie, prin cooperare şi foarte mult dialog.

04-12-2006

1 Lucrarea a fost prezentată la 4. decembrie 2006. la seminarul organizat de Societatea Academică din România. Organizatorii seminarului au formulat trei întrebări invitaţilor:
1. care este problema de politică publică pe care încearcă să o rezolve aceasta propunere de autonomie?
2. ar rezolva autonomia în forma/formele propuse această problemă? Exista un studiu de impact pe această temă?
3. care ar fi influenţa asupra relaţiilor majoritate/minoritate a acestei propuneri, odată transpusă în practică?